Creaţia lirică a secolului XX menită să răspundă unor cerinţe diverse de expresie muzicală, aduce în atenţie noi posibilităţi şi tehnici de execuţie, acest lucru constituind un rezultat al dorinţei compozitorilor de a obţine din partea vocilor efecte şi culori timbrale cât mai diversificate. Asistăm la o lărgire considerabilă a sferei scriiturii vocale, în care se apelează la desfăşurări destinate altădată numai instrumentelor. Este vizibilă această tendinţă încă de la o primă lectură a unei partituri, când putem constata dificultăţi precum: extinderea la maximum a registrelor specifice fiecărei categorii de voci, dificultăţi de intonaţie şi ritm sau variate cerinţe de emisie vocală, pentru a căror realizare este necesară o riguroasă muncă de elaborare în prealabil.