Teză de doctorat în filologie, lucrarea foloseşte perspectiva comparatistă spre a demonstra universalitatea eminesciană, prin „canonul” shakespearian cu forță catalitică. Ȋnaintea analizei comparatiste globale a operelor celor doi creatori de geniu, Eminescu şi Shakespeare, sunt plasate două capitole teoretice, esențiale în comparația genetică. Primul capitol studiază tipul influenței la nivelul personalităților artistice, identificând corespondențe în formarea personalităților, acumularea culturii, componentele geniului, rezultând o congenialitate confirmată pe deplin prin receptarea eminesciană complexă a lui Shakespeare. Al doilea capitol studiază rolul contextelor în manifestarea influenței performatoare, constatându-se că romantismul poate fi considerat o reluare amplificată a Renaşterii, de asemenea corespondențe între Renaşterea engleză şi romantismul românesc, contexte auctoriale similare la Eminescu şi Shakespeare, pentru a se defini în final invarianții „real” şi „ideal” din perspective multiple. Capitolele de analiză sondează temele majore ale autorilor – iubirea (idealul) şi istoria (realul) - şi pornesc de la invarianți tematici, motivici şi ai tipologiei eroilor, mesajul autorilor fiind intermediat de filozofia grecească despre iubire, respectiv cea romantică germană pentru istorie. Folosirea analizei mitosurilor (romanț, comedie, tragedie, ironie, satiră) din critica arhetipală a lui Northrop Frye anulează diferențele între genuri şi specii literare abordate de Eminescu şi Shakespeare. Iubirea la Eminescu şi Shakespeare traversează un traseu al viziunii între Absolut şi satiră, în concordanță cu atingerea sau nu a armoniei în Agapè. Istoria este manifestare a Voinței – declanşând mitosuri tragice, sau a Spiritului, care poate exista într-o istorie ideală creată de conducătorii legitimi, ori poate fi recuperat prin „universurile compensative” ale iubirii, gândirii critice, gândirii mitice. Ȋn concluzie se constată asemănări în cercul complet al viziunii (între real şi ideal) pentru cei doi invarianți tematici, precum şi o performare eminesciană conținută în diferențe: semnificații profunde pentru căutarea Principiului, ce garantează armonia în iubire sau istorie; o diversificare şi extindere a semnificațiilor motivelor; inovații în tipologiile cuplului erotic şi la eroii istoriei; folosirea originală a arhetipurilor shakespeariene. Astfel, canonul shakespearian, al cunoaşterii sufletului omenesc, ni-l impune, prin influența performatoare, pe Eminescu – „canon” al sufletului însetat de cunoaştere Absolută.